cu intarziere pe 30 decembrie 2007....

Azi, tocmai azi, dintre toate zilele din calendar s-a intamplat ceva care m-a fortat sa fac un alt fel de bilant. Un bilant ramane totusi un bilant. Stiam, inconstient probabil, involuntar ca nebunii sunt de fapt niste oameni in adevaratul sens al cuvantului. Adica sunt cei care nu pot trai altfel decat simt sa o faca. Mi-am facut lucrarea de licenta pe Sylvia Plath si primul capitol se refera la nebunie. Am citit si am studiat istorii ale nebuniei, m-am interesat de feluritele ei forme si am ramas impresionata sa vad ca ceea ce intuiam mai intuisera si altii la un nivel cu mult mai inalt. In naivitatea mea descopeream alti nebuni care mai crdeau altfel. Si m-am simtit bine. M-am simtit acceptata. M-am simtit inteleasa. Descopeream idei fascinante prin forta cu care erau emise si prin realismul lor, prin concretul cu care veneau spre mine, impunandu-mi incapacitatea de a le trece cu vederea.

Poate ca nu le-am inteles pe deplin, poate ca am inteles pana la un anumit nivel, cat am putut, poate ca am inteles ce am vrut, dar toate cautarile mele, cititul si scrisul lucrarii mi-au dat in acel an un sens dupa care tanjisem trei. Mi- placut mult. N-am stiut cum sa exprim cat de mult mi-a placut. Lucrez cu cuvinte, dar cuvintele mi-au scapat mereu printre degete cand am vrut sa exprim ce simt. De cate ori scriam , voiam sa surpind un fel de esenta, sa fiu capabila sa spun totul. Scrisul insa e o arta parsiva care ramane mereu la stadiul de incercare. Uneori reuseste sa spuna franturi de adevar, dar niciodata adevarul intreg. Arunca cu bucati de rai sau de iad in oameni dupa care ii paraseste lasandu-le pofta nesatisfacuta. De aceea scrisul intriga, de aceea pofta, setea devin din ce in ce mai mari, mai nepotolite. Scrisul, la fel ca cititul sunt droguri tari. Sunt heroina in stare pura. Dependenta lor e letala. Nu te poti opri decat atunci cand te opreste moartea. Cel putin asa pare ca mi se intampla mie. Vorbesc doar in numele meu...

Revenind la lucrarea mea si despre nebunie, in mare parte...Mi - a placut pentru ca am descoperit lucruri pe care le intuiam doar, alteori am descoperit lucruri noi, am descoperit ca nebunia este doar forma extrema a tot ceea ce este omenesc si uman in acelasi timp. Idei vechi de cand lumea, eu le descopeream acum si ma simteam prost din cauza timpului pierdut in ignoranta si indiferenta. Simteam ca am pierdut timp, timp pierdut cu suferinte, cu depresia mea- pe care o numesc asa numai pentru ca nu stiu cum altfel sa numesc perioada la care ma refer, timp pierdut pur si simplu cu emisiuni mediocre, cu discutii interminabile si obositoare despre nimic- cu cateva exceptii- , cu iesiri in locuri si cu oameni de care nu ma lega nimic, nici macar golurile pe care le simteam in suflete,timp pierdut pur si simplu.

Simteam ca as fi putut face mult mai multe, de aceea eram fericita doar pe jumatate sau eram fericita cu gust amar in acelasi timp, asa cum mi se intampla frecvent in ultimul timp, din ce in ce mai des. Dar oricum am continuat si ori de cate ori simt asta, - semi-fericirea- scriu. Imi iau doza de heroina...

Azi , tocami azi, din toate zilele din calendar, am vazut si am simtit nebunia despre care am citit si am scris. Am vazut- o de la etajul trei al garsonierei mele, am simtit-o si am trait-o intens ascultand-o, sau ascultand o femeie care-si facea bilantul la sfarsit de an. Numai ca nu era un bilant al anului care va trece in mai putin de doua zile, ci al vietii ei reale sau inchipuite- n-as avea de unde si cum sa stiu. Am ascultat cu ea la "gura" focului pe care l-a aprins langa tomberoanele cu gunoi, toata aceasta poveste pe care ne- a "urlat-o" noua posibil sau cel mai probail, ei insesi, cu gandul sau cu speranta naiva ca va fi in sfarsit ascultata. Am aflat ca pe fata ei o cheama Nadia- un nume abslout superb- si ca a avut 5 kg si ca s-a chinuit mult cu ea. Am aflat ca mai are un baiat mare acum si ca e cuminte, prea cuminte, ca e mandra de el, intr-un fe; ciudat. Cu un limbaj mai mult decat vulgar, femeia asta isi injura viata , ne-o scuipa in fata, dintr-o dorinta inconstienta, dar pura, reala de a comunica. Cu totii avem dorinta asta, se pare. N-am stiut pana azi. Numai ca femeia asta, in tulburarea ei evidenta, in emotia ei cea mai intima, ii dadea glas si o etala pe "taraba publica", cum ii placea bunului si dragului meu prieten sa spuna.

Nu stiu daca se astepta ca o vom asculta, dar stiu ca astepta sa o ascultam. Trecand peste vulgaritatea femeii, trecand peste toate problemele superficiale si prejudecatile nascute de aparenta, am ascultat- o . N-am stiut ce sau cum sa- i raspund, dar azi cineva a ascultat-o . Si am facut asta pentru ca am simtit ca nu am de ales. Cand adevarul se dezbraca in fata ta si ti se daruieste atat de total, mi se pare ca nu ai de ales: trebuie sa-l vezi, sa-l asculti si mai ales, sa-l simti.

Azi, vaznd-o pe femeia asta m-am simtit nebuna si o invidiez pentru ca a avut inconstienta sa NE COMUNICE. La sfarsit de an, acesta este bilantul a doua femei nebune...