ce am invatat:)

am invatat sa merg in pozitie verticala, chiar daca uneori obisnuinta de a merge de-a busilea este mai puternica
am invatat ca atunci cand sint nori nu e neaparata nevoie sa si ploua
am invatat ca sa-ti pese a devenit un lux
am invatat ca orice privire are o poveste
am invatat ca-ti trebuie putina inconstienta ca sa privesti o privire
am invatat ca lasitatatea nu este un lux
am invatat ca a ascunde/a te ascunde e necesar
am invatat ca daca te simti vinovat, de cele mai multe ori nu esti
am invatat sa vorbesc in cuvinte dintr-o limba pe care o inteleg doar eu
am invatat ca frumosul si uratul sunt optiuni de viata
am invatat ca daca vrei sa supravituiesti singura optiune de viata nu poate fi decat frumosul
si toate astea...intr-un an

cu intarziere pe 30 decembrie 2007....

Azi, tocmai azi, dintre toate zilele din calendar s-a intamplat ceva care m-a fortat sa fac un alt fel de bilant. Un bilant ramane totusi un bilant. Stiam, inconstient probabil, involuntar ca nebunii sunt de fapt niste oameni in adevaratul sens al cuvantului. Adica sunt cei care nu pot trai altfel decat simt sa o faca. Mi-am facut lucrarea de licenta pe Sylvia Plath si primul capitol se refera la nebunie. Am citit si am studiat istorii ale nebuniei, m-am interesat de feluritele ei forme si am ramas impresionata sa vad ca ceea ce intuiam mai intuisera si altii la un nivel cu mult mai inalt. In naivitatea mea descopeream alti nebuni care mai crdeau altfel. Si m-am simtit bine. M-am simtit acceptata. M-am simtit inteleasa. Descopeream idei fascinante prin forta cu care erau emise si prin realismul lor, prin concretul cu care veneau spre mine, impunandu-mi incapacitatea de a le trece cu vederea.

Poate ca nu le-am inteles pe deplin, poate ca am inteles pana la un anumit nivel, cat am putut, poate ca am inteles ce am vrut, dar toate cautarile mele, cititul si scrisul lucrarii mi-au dat in acel an un sens dupa care tanjisem trei. Mi- placut mult. N-am stiut cum sa exprim cat de mult mi-a placut. Lucrez cu cuvinte, dar cuvintele mi-au scapat mereu printre degete cand am vrut sa exprim ce simt. De cate ori scriam , voiam sa surpind un fel de esenta, sa fiu capabila sa spun totul. Scrisul insa e o arta parsiva care ramane mereu la stadiul de incercare. Uneori reuseste sa spuna franturi de adevar, dar niciodata adevarul intreg. Arunca cu bucati de rai sau de iad in oameni dupa care ii paraseste lasandu-le pofta nesatisfacuta. De aceea scrisul intriga, de aceea pofta, setea devin din ce in ce mai mari, mai nepotolite. Scrisul, la fel ca cititul sunt droguri tari. Sunt heroina in stare pura. Dependenta lor e letala. Nu te poti opri decat atunci cand te opreste moartea. Cel putin asa pare ca mi se intampla mie. Vorbesc doar in numele meu...

Revenind la lucrarea mea si despre nebunie, in mare parte...Mi - a placut pentru ca am descoperit lucruri pe care le intuiam doar, alteori am descoperit lucruri noi, am descoperit ca nebunia este doar forma extrema a tot ceea ce este omenesc si uman in acelasi timp. Idei vechi de cand lumea, eu le descopeream acum si ma simteam prost din cauza timpului pierdut in ignoranta si indiferenta. Simteam ca am pierdut timp, timp pierdut cu suferinte, cu depresia mea- pe care o numesc asa numai pentru ca nu stiu cum altfel sa numesc perioada la care ma refer, timp pierdut pur si simplu cu emisiuni mediocre, cu discutii interminabile si obositoare despre nimic- cu cateva exceptii- , cu iesiri in locuri si cu oameni de care nu ma lega nimic, nici macar golurile pe care le simteam in suflete,timp pierdut pur si simplu.

Simteam ca as fi putut face mult mai multe, de aceea eram fericita doar pe jumatate sau eram fericita cu gust amar in acelasi timp, asa cum mi se intampla frecvent in ultimul timp, din ce in ce mai des. Dar oricum am continuat si ori de cate ori simt asta, - semi-fericirea- scriu. Imi iau doza de heroina...

Azi , tocami azi, din toate zilele din calendar, am vazut si am simtit nebunia despre care am citit si am scris. Am vazut- o de la etajul trei al garsonierei mele, am simtit-o si am trait-o intens ascultand-o, sau ascultand o femeie care-si facea bilantul la sfarsit de an. Numai ca nu era un bilant al anului care va trece in mai putin de doua zile, ci al vietii ei reale sau inchipuite- n-as avea de unde si cum sa stiu. Am ascultat cu ea la "gura" focului pe care l-a aprins langa tomberoanele cu gunoi, toata aceasta poveste pe care ne- a "urlat-o" noua posibil sau cel mai probail, ei insesi, cu gandul sau cu speranta naiva ca va fi in sfarsit ascultata. Am aflat ca pe fata ei o cheama Nadia- un nume abslout superb- si ca a avut 5 kg si ca s-a chinuit mult cu ea. Am aflat ca mai are un baiat mare acum si ca e cuminte, prea cuminte, ca e mandra de el, intr-un fe; ciudat. Cu un limbaj mai mult decat vulgar, femeia asta isi injura viata , ne-o scuipa in fata, dintr-o dorinta inconstienta, dar pura, reala de a comunica. Cu totii avem dorinta asta, se pare. N-am stiut pana azi. Numai ca femeia asta, in tulburarea ei evidenta, in emotia ei cea mai intima, ii dadea glas si o etala pe "taraba publica", cum ii placea bunului si dragului meu prieten sa spuna.

Nu stiu daca se astepta ca o vom asculta, dar stiu ca astepta sa o ascultam. Trecand peste vulgaritatea femeii, trecand peste toate problemele superficiale si prejudecatile nascute de aparenta, am ascultat- o . N-am stiut ce sau cum sa- i raspund, dar azi cineva a ascultat-o . Si am facut asta pentru ca am simtit ca nu am de ales. Cand adevarul se dezbraca in fata ta si ti se daruieste atat de total, mi se pare ca nu ai de ales: trebuie sa-l vezi, sa-l asculti si mai ales, sa-l simti.

Azi, vaznd-o pe femeia asta m-am simtit nebuna si o invidiez pentru ca a avut inconstienta sa NE COMUNICE. La sfarsit de an, acesta este bilantul a doua femei nebune...

Falsitatea Craciunului

Cel mai mult ma enerveaza de Craciun cum toti oamenii incearca sa fie mai buni, nu este nimic rau in a fi mai bun, dar atat timp cat tot anul nu au facut nici un act de caritate si incearca sa isi spele greselile pe care le-a facut pe parcursul a tot anului ACUM; pari foarte penibil si se vede falsitatea in actiunile tale.

Jurnalul unui profesor

Duminica, 16 decembrie 2007

Peisaj de iarna

Dupa o zi petrecuta exclusiv in casa, ies la plimbare in jurul orei 18:30. Cum ies pe usa blocului, ma intampina un peisaj extraordinar, care mi-a lipsit mult. Ninge! Si nu oricum, ci asa cum imi doream sa vad. O ninsoare linistita, care se aseaza incet-incet peste blocuri.

Dupa ce indepartez zapada de pe usa masinii, pornesc motorul. Astept sa se incalzeasca putin, apoi plec la plimbare. Alunec de cateva ori, dar reusesc sa imi mentin echilibrul. Imi continui drumul spre parc. Ma intampina baietii din cartier, care se dadeau pe un ghetus.

Ajung in zona Casei de Cultura (transformata in casa de magazine). Liniste. Doar cativa colindatori asteptau sa iasa altii dintr-un magazin, ca sa poata intra ei. Ciudat, cam putini copii afara, desi e prima ninsoare.

Ajung la fantana, unde pe copii puteai sa-i numeri pe degete. Mai mult adolescenti, dar nu cred ca s-ar fi putut forma 3 echipe de fotbal cu toti. Unii vorbesc la telefon, altii se dau pe un ghetus. Beculetele sclipesc in zapada.

Imi continui drumul spre parcul de la Catedrala. Este placerea mea de a umbla cand ninge. Cativa elevi ma saluta. Le raspund. Ei nu realizeaza ca au in jurul lor ceea ce mie mi-a lipsit timp de 2 ani: o ninsoare. Eu am fost plecat intr-o tara in care temperatura nu a scazut niciodata sub 5 grade. De Craciun, cand am venit, plouase, asa ca nu am vazut zapada decat la televizor in acest rastimp.

Ajung la parc. Cativa copaci par niste maini iesite din pamant, gata sa ii inhate pe trecatori. Mereu mi-au placut copacii iarna. Sunt foarte frumosi asa cum sunt impodobiti de natura. La clopotnita, un om fumeaza de zor si vorbeste la telefon. Fara sa vreau ascult injuraturile lui. Cica e democratie si ai voie sa fii vulgar in public. E si la moda: daca nu esti vulgar, cica esti prost si needucat. Nu esti de gasca.

Merg spre soseaua de centura. Zapada trosneste sub picioarele mele. Zaresc o singura urma de sanie. Oare oamenii din Slobozia nu stiu ca a sosit iarna? De ce nu isi scot copiii la zapada? Cand eram copil si venea prima ninsoare, orasul era plin de copii care se dadeau ori pe gheata, ori cu sania, ori se imbulgareau.

Zapada se ingroasa din ce in ce mai mult, semn ca pe acolo au trecut putini oameni. Niste tineri intr-o masina mai in varsta decat mine incearca niste manevre "cool", adica manevre de patinat pe gheata de pe sosea, blocand rotile de la masini. Ce smecheri si interesanti sunt! Imi doresc sa fiu in mijlocul lor, sa fiu si eu smecher si interesant. Ma simt mic si marginalizat...

Ajung la soseaua de centura. Pana aici mi-am propus sa merg. Peste dig, noaptea se intinde cat vezi cu ochii. Nu vreau sa ma aventurez mai departe. Ma uit la becul unui stalp, si vad ninsoarea venind asa lin si frumos!...

Ma intorc spre casa, pe acelasi traseu. Voi face doar o escala in plus in parcul de langa Primarie. Cateva pisici imi traverseaza calea, venind dinspre parc. Erau negre toate. E un mister pentru mine de ce pisicilor le place sa se joace in zapada.

Am ajuns din nou la fantana. Parca lipseste ceva... Da, oamenii de zapada! Nu vad nici unul! Imi doresc asa de mult sa zaresc unul... Trec pe langa mine niste elevi care ma saluta politicos, si alti cativa sunt prea ocupati cu cei pe care ii tin de mana ca sa ma poata baga pe mine (un necunoscut practic) in seama.

Trec si prin parcul de langa Primarie. E pustiu, nu e nimeni in el. Beculetele lumineaza pentru nimeni. Merg acasa, si pun acumulatorii de la aparatul foto la incarcat. Maine sper ca va fi ziua omului de zapada, vreau sa il fotografiez!

Reintoarcere inspirata

Mise en abime. Inceput brusc, palpabil si jenant de natural. Atragator, cu sensul de incitant. Urmeaza pagini de descrieri ale unui singur personaj, imaginea unei specii pe cale de disparitie. Se scrie in cautarea unei demnitati pierdute. Se scrie din necesitate, cu o disperare care nu urla decat daca stii cum sa o accesezi. Cititorul este luat frumusel de mana si rugat sa inteleaga. Rugat sa inteleaga, nu intelege. Inainteaza, citeste. Frustrat, nu intelege. Nici cand se trage la propriu de el, nu intelege. S-ar putea sa inteleaga la sfarsit cand inteleg si ceilalti. Asta cu putin noroc. De unde si frustarea lui Kafka, vesnic obsedat de certitudini: nu are de unde sa stie si oricum pare prea tarziu. Deznadajduit, striga cu gura inchisa, asa cum numai el stie sa o faca: "...trebuie sa rabd de foame, nu pot altfel.[...] Fiindca[...] n-am putut gasi mancarea care sa-mi placa.Daca as fi gasit-o, crede-ma ca n-as fi facut atata valva, ci as fi mancat pe saturate, ca tine si ca toti ceilalti".Da, ca tine si ca toti ceilalti...Oare ce e mai trist? Sa gasesti mancarea potrivita sau sa nu stii de ce mananci mereu mancarea care ti se da?